Sfântul Ierarh Pahomie

s-a născut în jurul anului 1674 ca fiu de preot din satul Gledin, părţile Bistriţei, în pământul sfânt al Transilvaniei, purtând numele Petru Pencu. Ca mulţi alţi credincioşi ortodocşi ardeleni, aflaţi sub opresiune calvinistă, a trecut în Moldova, dornic de o aleasă viaţă duhovnicească, aşezându-se la mănăstirea Neamţ. Aici a intrat în monahism sub numele de Pahomie prin 1697, ajungând în scurt timp stareţ al mănăstirii. După numai doi ani, pleacă în Rusia, fiind atras de faima Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, care lucra mult pentru înviorarea vieţii creştine. Aici a cercetat multe aşezăminte bisericeşti, între care şi renumita Lavră a Peşterilor din Kiev, cunoscând mulţi slujitori vrednici ai Ortodoxiei ruseşti. A avut prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele duhovniceşti şi să se ridice pe scara virtuţilor prin întâlnirile cu Sfântul Dimitrie al Rostovului, pe care l-a însoţit în multe călătorii pastorale.După doi ani ieromonahul Pahomie se întoarce în Moldova, dar nu s-a aşezat la mănăstirea de metanie, ci, cu voia soborului, s-a retras lângă muntele Chiriacul, din apropierea Neamţului, loc cu veche tradiţie pustnicească, unde împreună cu câţiva ucenici trăia după rânduielile ascetice ale Sfântului Dimitrie al Rostovului. De aici faima vieţii lui deosebite s-a răspândit rapid până la curtea domnitorului Antioh Cantemir (1705-1707), care a insistat să fie ales episcop al Romanului, în urma morţii ierarhului titular Lavrentie. Aşa se face că la începutul anului 1707 smeritul ieromonah Pahomie a fost ridicat în scaunul arhieresc de la Roman, o importantă eparhie a Moldovei. Ca episcop, Pahomie a dat dovadă de alese însuşiri duhovniceşti, cărturăreşti şi gospodăreşti, aşezându-se în slujba Bisericii moldovene cu toate puterile sale.
S-a îngrijit îndeaproape de nevoile duhovniceşti şi materiale ale bisericilor şi mănăstirilor eparhiei Romanului în acele vremuri grele generate de invazii şi pustiiri ale turcilor şi tătarilor.
A înzestrat cu un Apostol în 1710 chiar şi biserica mănăstirii „Ruga” din satul său natal Gledin, într-un moment greu pentru românii ortodocşi ardeleni, loviţi de umilitoarea dezbinare a unirii cu Roma.
În 1711 a uns ca domnitor al Moldovei, la Iaşi, pe Nicolae Mavrocordat (1711-1715), deoarece mitropolitul Moldovei Ghedeon, cel care avea această îndatorire, era fugit de frica turcilor în urma bătăliei de la Stănileşti.După aproape şapte ani de păstorire arhierească, episcopul Pahomie şi-a depus de bunăvoie toiagul vlădicesc în mâna domnitorului Nicolae Mavrocordat, către sfârşitul anului 1713, retrăgându-se din scaunul de la Roman. A făcut acest gest de rară demnitate într-un moment de glorie, când ajunsese cel mai important episcop al Moldovei, probabil din două motive: aducerea la cârma ţării a primului domnitor fanariot, când Moldova era răvăşită de urmările războiului ruso-turc şi pustiită de tătari, iar colaborarea l-ar fi împins spre compromisuri neplăcute, şi dorinţa sa curată şi nestinsă de a trăi departe de lume după rânduielile duhovniceşti ale dascălului său, Sfântul Dimitrie al Rostovului.S-a retras la Neamţ şi ajutat de ucenicii să a pus temelia schitului cu hramul Acoperământul Maicii Domnului (în slavoneşte Pocrov) pe locul vechii sale sihăstrii de lângă muntele Chiriacul. Schitul Pocrov a fost înzestrat cu toate cele trebuitoare prin strădaniile lui Sfântului Pahomie şi chiar scos pentru o vreme de sub autoritatea mănăstirii Neamţ. Cuviosul Pahomie a avut aici şi preocupări cărturăreşti, strângând numeroase cărţi de cult şi de învăţătură pe care le-a dăruit apoi mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov. Însă Pahomie nu s-a bucurat de prea multă linişte la Pocrov, căci din pricina tătarilor, care au năvălit în Moldova la sfârşitul anului 1716, a fost nevoit să pribegească în Transilvania natală şi apoi în Polonia. După câteva luni a revenit în Moldova, dar din cauza domnitorului Mihail Racoviţă (1715-1726), care-l bănuia că a ţinut legătura cu unii boieri trădători şi cu o oaste austriacă trimisă în Moldova şi aşezată în părţile Neamţului, a plecat din nou în pribegie, de data aceasta în Rusia. Ajungând a doua oară în ţara îndrumătorului său duhovnicesc, Sfântul Pahomie s-a stabilit la marea mănăstire Lavra Pecerska din Kiev, în Schitul Kitaev, unde a vieţuit până în 1724, când a trecut la cele veşnice, fiind îngropat în Lavră. Cu puţin înainte de moarte şi-a întocmit un testament, trimis la Pocrov printr-un ucenic al său, în care rânduia ca la schitul de lângă Neamţ să se ducă o viaţă duhovnicească în post, rugăciune şi muncă cu multă evlavie, smerenie şi responsabilitate.Prin toată activitatea sa de trăitor profund al Ortodoxiei, mai ales prin viaţa sa îmbunătăţită, prin călătoriile sale în Rusia şi relaţiile duhovniceşti stabilite cu Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin se înscrie între marii arhierei care au făcut istorie vie în pământul Moldovei. Sărbătorit de acum înainte în fiecare an la 14 aprilie, Sfântul Pahomie a intrat deja şi oficial în rândul vrednicilor mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti pomeniţi cu multă evlavie în rugăciunile celor aflaţi încă pe cărarea Împărăţiei.Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 14-15 noiembrie 2006 a aprobat canonizarea Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, cu ziua de prăznuire pe 14 aprilie. Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Pahomie, Episcopul Romanului a avut loc pe 14 aprilie 2007 în localitatea Gledin, judeţul Bistriţa-Năsăud. La invitaţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu al Clujului, Albei, Crisanei şi Maramureşului, au participat ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, precum şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Ucraina, în frunte cu Prea Fericitul Mitropolit Vladimir al Kievului si întregii Ucraine. În cadrul acestui sfânt moment, s-a reafirmat faptul că sfinţii unesc popoarele şi Bisericile prin darul ce-l primesc de la Hristos Domnul şi prin depăşirea tuturor patimilor şi orgoliilor în cuptorul iubirii fără de margini faţă de fiecare om. Sfinte Părinte Pahomie roagă-te pentru noi!