O floare pe mormânt

Cândva am citit o carte… Era viața unui om de departe.
Un om ce fugise de răul și stricăciunea unei vieți care se năruise atunci când cel mai drag s-a dus spre zorii altei lumi dosite de la negura grijilor lumești.
Într-o toamnă târzie i-am vizitat mormântul purtând o floare pe care am și uitat să i o așez lângă chipul ei luminat. M-am fâsticit. Îmi căutam cuvinte pentru rugăciune și nu găseam decât frânturi și murmuram așa cu ochii plini de lacrimi un bun găsit. A fost printre puținele momente în care cu toate că nu-mi găseam cuvinte inima își înșira un imn.
Poate așa dă Domnul să înțelegem viață unui om trăită nu după cuvinte și norme pământești ci întru înălțarea inimii la Dumnezeu. Și aceași amăgire a nebuniei se amăgește și scapă un suflet din ghearele i flămânde.
Și cartea pe care am citit-o cândva purtându-mi gândul pe străzile Sankt-Petersburgului alături de Fericita Xenia am răsfoit-o aievea lângă mormântul ei.
Pășeam printre morminte citind pe cruci o clipa din viața celor ce se odihneau, când s-au născut și au murit, priveam peste o mulțime de destine ce se vedeau din cruci.
Aceste puține rânduri iți arată ție celui ce citești că oricât ar încerca penelul cuvintelor mele să descrie un chip nu ar reuși să-ți miște inima de nu-l vei intâlni cu ochii tăi. Atunci vei pune și tu o mărturie în inima ta și vei cânta și tu cu bucurie cântare Sfintei Xenia.